lumea de azi, de ieri

Posted on by
4

jurnal, 20 mai

Îmi e foarte greu, ba chiar cu neputinţă, să transmit un mesaj de încredere celor mai tineri vizavi de lumea românească în care trăim, supravieţuim laolaltă cu temerile şi deziluziile noastre. Discutam aseară cu C.şi S. despre prezentul acesta resimţit ca întortocheat şi irezolvabil în imediat. Au un copil. Micul cetăţean se avântă cu bicicleta lui roşie în jurul nostru şi face cât mai mult zgomot, încercând să acapareze toată atenţia lumii. Părinţii lui sunt vizibil îngrijoraţi. Instabilitate. Nesiguranţă. Frică. Mă gândeam atunci că eu,  după fatidicul ’90, nu mă temeam de nimic, dimpotrivă, mă transporta un tip aparent inepuizabil de entuziasm. Lumea era deschisă şi sortită Posibilităţii. Nu am crescut în frică, ci în opusul ei care nu e mai breaz decât frica (frica te face mai prudent, chiar dacă şi rigid): exaltarea şi tentaţia riscului, ca şi cum lumea era o iapă ce trebuia musai încălecată, purtată cu încântare în lasou, alergată, domolită. O stranie plăcere a experimentării, a schimbării. Lumea aceea, în felul ei neaşezat, permitea asta. Era mult mai accesibilă. Ceea ce astăzi nu mai simt ca realitate. Uşile par închise. Sistemele se strâng unele în jurul altora, concentric, ermetice, şi mai ales ostile. Pentru că lumea de azi e de fapt ostilă – asta e esenţa ei. Ascultându-l pe C, aseară, mi s-a părut că nu au, tinerii de azi, prea mari şanse. Şcoala, desigur. O meserie bună, da. Nu masterate şi doctorate dacă nu-s însoţite de vocaţie. ’’Îmi e greu să mă umilesc’’ spune S, pentru o slujbă. Şi o înţeleg, deşi surâd. E o generaţie totuşi sănătoasă, europeană, care nu pricepe cadrul acesta pervers, mafiotic, în care e nevoită să supravieţuiască, alături de alte generaţii, a mea, mai exersate în compromisuri, experienţe,  şi chiar umilinţe. Greu de găsit o slujbă – la 25, 30 de ani. Ceea ce e de o extremă cruzime. Plus că e nedrept şi totalmente prostesc. Nu au abilităţile generaţiei mele, mobilitatea ei. Anii ’80, în care noi ne-am format, şi a căror deviză e chiar aceasta: lumea e o iapă imprevizibilă, dar trebuie să o încaleci, viaţa e chiar nebunia aceasta de a te avânta în şa, orice ar fi – nu e poate cea mai potrivită metaforă a anilor ’80, dar alta nu am acum. Acum generaţia mea se îndreaptă spre o resemnare mândră. Poate că ea va da o nouă spiritualitare, cine ştie. Bine ar fi. Ceva însă se va întâmpla, în chiar timpul vieţii noastre.   Dincolo de asta,  ce mai poate fi făcut, în imediat? Nu ştiu. Fiecare e pe cont propriu într-o lume care nu pierde ocazia să ne vorbească, ipocrit, despre instituţii, solidarităţi, proiecte comune, binele general, comunitate şi comuniune. Pe cont propriu – în faţa lumii şi a unei divinităţi retrase din joc. Ceea ce nu e bine deloc.

tentaţia revoluţiei

Posted on by

 jurnal, 7 mai

Îmi displace chiar  gravitatea aparentă cu care spuneam ’’experienţa retragerii’’ – expresie jucată, de o dulce ipocrizie, un biet intelectualism şi o preţiozitate, ştiind prea bine că retragerea autentică e cu totul altceva, retragerea pe care visez să o practic într-o bună zi, atunci când o poţi realmente practica, fiind, adică, suficient, viguros şi  mai ales clar-clar.

De fapt, vorba lui M. H., jurnalul e tocmai posibilitatea unei insule.

Ieri dimineaţă, plimbând căţelul pe malul Dunării, se auzea destul de bine slujba de la biserică, datorită difuzoarelor exterioare, ceea ce, până la urmă, zic şi eu, e plăcut pentru un ortodox, deşi incorect politic – ce te faci dacă în cartier mai e vreun evreu sau vreun musulman ? – îmi tot venea să zic, cu semn schimbat, expresia lui E.M.C. : mă creştinizez văzând cu ochii, deşi sunt conştient că mai sunt în mine atâtea ezitări şi diluţii. Şi nu mă creştinizez doar în sensul acela de pe la 28 de ani – cu pariul pascalian în faţă, asumat, intelectualiceşte, încântat de sine la modul acela prostesc – ci în sensul babei lui P.Ţ., al simplificării lucrurilor.

Sunt încă preocupat de lume – caut să înţeleg (ca şi cum ar mai fi ceva de înţeles) şi caut soluţii, mă gândesc că ele mai sunt posibile şi că D.B., cu ceasul post-istoric exagerează. Chiar mă ispitea gândul, zilele trecute, să recitesc  anumite pagini din Capitalul. Ideea, precară, că marxismul ar mai putea fi o soluţie într-o lume ce a epuizat toate iluziile, toate utopiile. Ideea că lumea, totuşi, nu trebuie abandonată. E în mine un mic leninist destul de arţăgos, gata să reorganizeze lumea. Ori lumea nu poate fi re-creată decât împotriva ordinii naturale a libertăţii, pe calea mai-binelui care este chiar duşmanul binelui.

experienţa retragerii

Posted on by

jurnal, 5 mai

Revenire asupra Jurnalului? Hm, asta rămâne de văzut. Indecizia, dacă despre ea ar fi vorba acum, nu vine neapărat din ceea ce numeam cândva, în evident siaj cioranian şi în plin avânt al unei juneţi prolixe şi adeseori la modul prostesc încântată de sine, conştiinţa inutilităţii tuturor lucrurilor – nu ştim nici cât şi nici ce din fragmentele vieţii noastre e jertfit inutilităţii. Rădăcinile indeciziei. A reveni sau nu. A reveni reluând ezitările, bâlbele, impreciziile, ştiinţa voioasă sau taciturnă a căutării. Sau a nu reveni aşteptând o mai bună clarificare a discursului interior, limpezirea apelor.

Pauză. Abandon. A trăi în afara scrisului – aşa cum trăieşte de fapt marea majoritate a oamenilor. Concluzia ar putea fi una singură, şi destul de abruptă: scrisul nu e totuşi un act esenţial. Poţi trăi foarte bine şi-n absenţa gesturilor, a vechiului ritual. Scrisul e o apucătură, ca oricare alta. Un joc secund.

Au fost zile în care m-am tot gândit la experimentul lui Frederic cel Mare (amintit de A.P. în Limba păsărilor). Dacă poţi trăi în absenţa limbajului, a comunicării? Ermetic. Perfect izolat. Corp. Obiect. Lucru. Fără zei. Fără semne. Fără niciun ritual. Piatră.

Dar problema sensului scrisului nu mă mai preocupă atât de intens ca altădată. Nu cred că am vreun răspuns la întrebările din preajma acestui subiect. Constat şi eu nişte lucruri, la capătul unei experienţe a retragerii. A descrie lumea din jurul tău, lumea senzaţiior tale, lumea temerilor şi încântărilor tale –  un act închis în propria lui crisalidă, salt la jumătate, între nimic şi tot, inutil şi totodată semnificativ, omidă şi fluture.

Un păianjen, sus pe perete, aproape de tavan. Îşi întinde firul. Apoi dispare, discret. Vieţuim împreună. De afară, prinse-n răcoarea dimineţii, vâjâitul automobilelor trecând pe E70 şi cântul păsărilor micuţe. Viaţa e încântător de fragilă şi de cutezătoare. E imposibil să te împaci cu ideea că într-o bună zi vei pierde totul. Dragostea, nebunia, ura, fricile, familia, televizorul, cafeaua, infidelitatea, lenea, fotbalul etc – tot acest dans colosal, misterios şi obsesiv, orchestra şi instrumentele de alamă, paşii perechilor înlănţuite, cupola arcuită peste splendoarea piruetelor, sprijinită de muzică, ridicată pe exclamaţii, şoapte, trădări, surâsuri şi lacrimi … moartea pare doar o glumă de prost gust.

Au fost câteva experimente la care m-am supus, mai mult sau mai puţin conştient, în timp, curios, fascinat de toate posibilităţile, de metamorfozele posibile – iar aceasta din urmă, a retragerii din atmosfera scrisului, pentru o vreme, e una dintre ele. Nu am o concluzie la capătul ei.

Omul, tu însuţi, e ceva ce trebuie depăşit – Nietzsche avea dreptate să decreteze aceasta. Dacă, vorba tânărului Noica din Jurnal fil. aş visa o Şcoală adevărată, aceasta ar fi una în care s-ar (aş) preda tocmai saltul, încercarea, efortul, frumuseţea saltului, obsesia depăşirii nietzscheene. Mă gândesc acum la un actor de comedioare uşoare şi prosteşti de la tv, şi care a ales la un moment dat să se călugărească. Mi s-a părut foarte interesant acest fapt. Dar sensul depăşirii nu trebuie să fie doar cu semn religios – oamenii, mulţi, chiar eu însumi, nu sunt bine aşezaţi în tiparul propriei vieţi. Ideea e să-i ajuţi să se aşeze. Iar Şcoala asta ar trebui să facă: să bine-dispună. De exemplu: poate că aş fi un bun mecanic auto. La Şcoală aş învăţa  adecvarea aceasta esenţială, acordul pierdut, reaşezarea, cum să curăţ carburatorul.

Dacă regret ceva e faptul că nu am discipoli, (deşi poate sună pretenţios, nu vreau să spun nimic pretenţios) că nu voi reuşi să transmit mai departe, socratic, mai nimic, decât prin scris, nu prin dialog. Toată experienţa mea de rătăcire, ratare şi căutare se va împotmoli probabil în scris, mortificată şi sterilă. Scrisul rezolvă doar jumătate din ecuaţie. Dar nici eu nu am avut mentor. Larii şi penaţii casei mele au fost zei de celuloză, file, fraze, expresii. Toată viaţa am resimţit această absenţă. Deşi am fost la un moment dat atât de aproape de dl C. în care am văzut, atunci, şi de atunci încolo un mentor. Am vorbit atunci, la M.L.R., doar noi doi, despre luminile şi umbrele sufletului. Ce privire avea Profesorul. Ce frumuseţe adâncă şi calmă chipul său. Dar a fost doar o discuţie, prea puţin pentru o legătură reală. Mi-a scris o singură dată. Ştii să pui întrebări, mi-a zis, şi am fost teribil de flatat. Ispita de a amplifica momentul e uriaşă. De fapt am ratat ocazia, nu am făcut tot posibilul pentru a-l urma pe Profesor. M-am rezumat la impresia grăbită că am înţeles, că e deajuns atât, că… Apoi  dl C. a murit ducând cu el misterul înţelepciunii sale. Lăsând doar o parte descoperită din acest mister, în cărţile sale, oglinzile, norii…dacă aş putea da timpul înapoi acum aş şti ce să fac, cum să-l urmez.

A te forma înseamnă a te însoţi. Acum e poate târziu pentru a-mi găsi Mentor. Şi prea devreme pentru a da lecţii.